Sunt situații în care, părinții care se află în divorț, le este interzis dreptul de a își vizita copilul sau copiii minor pe criterul că celălalt părinte refuză efectiv ca tatăl sau mama să contacteze minorii sau să ia legătura cu aceștia.
Conform art. 401 C. civ., părinţi separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu aceştia.
Acest drept este expresia principiului constituţional al respectării dreptului la viaţa de familie, precum şi al protecţiei speciale al drepturilor copilului.
Părintele divorţat păstrează drepturile şi îndatoririle părinteşti, dar exerciţiul acestora de către părintele divorţat, căruia nu i-a fost încredinţat copilul, suferă anumite limitări şi particularităţi.
Însă acest părinte continuă a avea dreptul şi a fi ţinut de îndatorirea de a creşte copilul, dreptul la păstrarea legăturilor personale dintre părinte şi copil fiind expresia principiului constituţional al respectării dreptului la viaţa de familie precum şi protecţiei speciale a drepturilor copiilor.
Dispoziţiile art. 262 al. 2 Cciv., reprezintă mijlocul legal pus la dispoziţia părintelui divorţat care nu locuieşte cu copilul său pentru a-şi îndeplini îndatoririle faţă de copilul minor, acest drept urmând a fi însă exercitat în aşa fel încât să nu aibă o influenţă negativă asupra dezvoltării copilului, trebuind să fie respectate condiţiile normale în privinţa întreţinerii acestor legături.
Potrivit art. 14 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, „Copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament”.
Astfel, interesul minorilor în ce priveşte stabilirea de legături personale cu părintele său, instanţa va avea în vedere împrejurarea că programul de vizitare trebuie să fie stabilit de aşa natură încât să asigure o continuitate a legăturii dintre minori şi părintele lor, fără ca acest lucru să dăuneze în vreun fel minorilor, ale căror interese trebuie cu prioritate protejate.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, creată în aplicarea art. 8 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „din momentul şi datorită însăşi împrejurării naşterii copilului, între părinţi şi copil există o legătură constitutivă de viaţă de familie pe care evenimentele ulterioare nu o pot distruge decât în circumstanţe excepţionale” – Cauza Berrehab contra Olandei- legătură personală care reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, iar măsurile care împiedică aceste relaţii reprezintă o ingerinţă în dreptul la viaţa familială” – Cauza Johansen contra Norvegiei-.
Curtea europeană a decis că în executarea unor măsuri care ţin de legătura părinţilor cu copii trebuie să se ţină seama de interesele superioare ale copilului şi, în ipoteza în care contactele cu părinţii ar risca să ameninţe aceste interese sau să aducă atingere drepturilor sale, autorităţile naţionale au îndatorirea de a veghea la asigurarea unui just echilibru între toate interesele părţilor (cauza Ignaccolo-Zenide contra României).
Curtea a denunţat comportamentul ilicit al părintelui la care copilul locuieşte, care se opune la legătura dintre celălalt părinte şi minor şi a apreciat că statul are obligaţia de a lua măsurile adecvate şi suficiente pentru a fi respectate dispoziţiile art. 8 (cauza Maire contra Portugaliei).
Legea permite luarea unei masuri vremelnice de incredintare a copilului catre unul sau altul dintre parinti in timpul procesului de divort, negarea dreptului parintelui caruia nu i-a fost incredintat copilul de a avea, tot cu caracter vremelnic, legaturi personale cu acesta, in aceeasi perioada de timp, ar constitui o grava incalcare a drepturilor acestui parinte dar si a principiului interesului superior al copilului, care trebuie sa mentina relatii personale si contacte directe cu ambii parinti
Urgenta unei astfel de masuri deriva din faptul ca este in interesul copilului sa mentina relatii personale si contacte directe cu ambii parinti, inclusiv pe perioada derularii divortului, astfel incat viata de familie dintre minoră si parinte sa nu fie afectata.
Potrivit art. 14 din Legea nr. 272/2004, nu numai parintele este indreptatit la a avea legaturi personale cu copilul sau, ci si copilului îi este recunoscut dreptul de a mentine legaturi cu ambii parinti, atat timp cat asemenea legaturi nu sunt contrare interesului său.
Imposibilitatea comunicării nu este de natura sa asigure, pe durata procesului avand ca obiect desfacerea casatoriei partilor, dezvoltarea unei relatii armonioase intre mine si minoră.
O astfel de măsura are caracter urgent si prin prisma faptului că, termenul fixat este in luna septembrie şi fiind vacanţă pot avea legături personale in această perioadă de timp.
Stabilirea unui program de vizită în favoarea tatălui este în concordanţă cu interesul superior al copilului, fiind susceptibil de a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală şi morală a copilului.
Este de domeniul evidenţei faptul că, trecerea timpului poate avea consecinţe ireparabile asupra relaţiei dintre copil şi părintele care nu locuieşte cu el, rolul ordonanţe preşedinţiale fiind acela de a apăra pe cei implicaţi de orice prejudiciu ce ar putea rezulta din simpla scurgere a timpului.
Deşi este o măsură provizorie, în această materie, a relaţiilor interpersonale, măsurile dispuse pot avea consecinţe importante în viitor, impunându-se detaşarea de fondul conflictual întreţinut de persoanele majore din anturajul minorei.
Relaţiile dintre copii şi părinţi nu pot fi interzise total decât în cazuri de excepţie, caracterizate prin existenţa unor riscuri majore la adresa minorilor.
Avocat BARĂU TUDOR
