În multe familii disfuncționale: părinții, prinși în vârtejul unei relații toxice, își proiectează propriile frustrări, nefericiri și responsabilități asupra copiilor lor.
În loc să recunoască că problemele din cuplu sunt sursa disfuncției, ei caută să controleze comportamentul copiilor, atribuindu-le etichete și așteptări nerealiste. Copilul devine astfel un barometru viu al relației părinților, un semnal de alarmă pe care adulții refuză să-l citească.
Comportamentul de a da vina pe copii își are rădăcinile într-o serie de mecanisme psihologice defensive, adesea inconștiente:
- Mecanismul de proiecție, este mai ușor să vezi defectele și problemele la altcineva decât să le recunoști pe ale tale. Părinții își proiectează propriile nefericiri, frustrări și incapacități de a gestiona relația asupra copilului. “Copilul e problema, nu căsnicia noastră.”
- Negarea realității relaționale, a admite că relația de cuplu este profund nesănătoasă implică o confruntare cu o realitate dureroasă și cu necesitatea de a lua decizii dificile. Este mai simplu și mai puțin amenințător să devii obsedat de “problemele” copilului.
- Dacă “problema” este copilul, atunci controlându-l pe el, părinții își creează iluzia că dețin controlul asupra situației. Ei încearcă să-l “repare” pe copil în loc să repare dinamica toxică dintre ei.
- Adulții care nu și-au dezvoltat abilități de gestionare a emoțiilor și de asumare a responsabilității tind să caute țapi ispășitori pentru propriile lor eșecuri. Copilul, fiind cel mai vulnerabil membru al familiei, devine ținta perfectă.
- Părinții pot reproduce inconștient tiparele de comportament învățate în propria copilărie, unde, poate, ei înșiși au fost victimele proiectării sau controlului parental.
Trecutul familial al părinților joacă un rol crucial în această dinamică toxică:
- Tipare de relaționare învățate, dacă părinții au crescut în familii disfuncționale unde vina era aruncată, unde exista control excesiv sau unde emoțiile nu erau gestionate sănătos, ei tind să repete aceste tipare în relația lor de cuplu și, implicit, cu copiii.
- Traume nerezolvate din copilărie, neglijarea emoțională sau abuzul suportat de părinți pot duce la dificultăți în reglarea emoțională și la o capacitate redusă de a face față stresului relațional. Aceste traume nerezolvate se manifestă adesea prin control, proiecție și incapacitatea de a-și asuma responsabilitatea.
- Un părinte care a avut nevoi emoționale neîndeplinite în copilărie poate căuta să le satisfacă prin controlul asupra copilului, proiectând asupra acestuia propriile așteptări și frustrări.
- Părinții aflați într-o relație toxică sau disfuncțională refuză să vadă că problemele copilului sunt, în mare măsură, o oglindă a dinamicii lor de cuplu.
- Fie că este vorba de un copil retras, care evită conflictul, sau de unul rebel, care sfidează, ambele comportamente sunt reacții la un mediu familial nesigur și haotic.
De ce se refuză să se vadă acest aspect:
- Menținerea status quo-ului, recunoașterea faptului că “este vorba despre noi” ar însemna că trebuie să se confrunte cu propria relație, ceea ce este adesea mai dificil decât a continua să găsească soluții pentru “problema copilului”.
- Frica de divorț, teama de a destrăma familia, de consecințele financiare sau sociale ale divorțului este atât de mare încât părinții preferă să ignore semnalele, chiar dacă acestea vin de la propriul copil.
- Uneori, este vorba pur și simplu de o lipsă profundă de conștientizare a modului în care dinamica lor de cuplu afectează copilul. Ei nu reușesc să facă legătura cauzală.
Atunci când părinții refuză să își asume responsabilitatea pentru propria relație și continuă să dea vina pe copil, consecințele pentru cel mic sunt devastatoare și pot duce la dezvoltarea unor probleme grave pe termen lung:
- Probleme de identitate și stima de sine, copilul internalizează vina și etichetele negative (“ești neascultător”, “ești problema noastră”), crezând că este, într-adevăr, defect. Aceasta duce la o stimă de sine profund scăzută și la o imagine distorsionată despre sine.
- Dificultăți de relaționare, copilul nu învață cum arată o relație sănătoasă și poate dezvolta probleme de atașament, fie prin repetarea tiparelor abuzive în propriile relații adulte, fie prin evitarea intimității.
- Riscul de a dezvolta depresie, anxietate, tulburări de comportament, tulburări alimentare sau de stres post-traumatic crește semnificativ.
- Stresul și lipsa de securitate emoțională afectează concentrarea, performanța școlară și capacitatea de a socializa.
- Cel mai periculos aspect este riscul ca aceste tipare disfuncționale să fie perpetuate, iar copilul să devină, la rândul său, un părinte care dă vina sau un partener într-o relație abuzivă.
Deși procesul de divorț în sine poate fi complex, decizia de a divorța este, în esență, simplă și imperativă atunci când copilul este barometrul unei relații disfuncționale.
Articolul 373 litera b) din Codul Civil este clar:
“Divorțul poate fi pronunțat […] b) atunci când există motive temeinice care au vătămat grav raporturile dintre soți și fac imposibilă continuarea căsătoriei.”
Comportamentul copilului și suferința acestuia, demonstrate prin rapoarte psihologice sau sociale, sunt dovezi clare ale acestor “motive temeinice”.
De ce divorțul este benefic și pentru părinți, și pentru copii:
Divorțul este actul fundamental de eliberare. Scoate toți membrii familiei din mediul toxic și oferă șansa de a construi noi cămine, mai sănătoase, chiar dacă separate.
Eliberat de stresul relației toxice, părintele își poate concentra energia pe propria vindecare fizică și psihică. Acest lucru îi permite să își recapete capacitatea parentală și să fie un model pozitiv pentru copil.
Un copil are nevoie de părinți stabili emoțional, chiar dacă aceștia nu mai locuiesc sub același acoperiș. Un divorț gestionat responsabil, cu un focus pe bunăstarea copilului, reduce expunerea la conflict cronic și oferă predictibilitate.
Fără povara tensiunilor părintești, copilul poate reveni la o dezvoltare normală, își poate explora interesele și poate construi relații sănătoase, fără frica de a fi “problema”.
Prin decizia de a divorța, părinții își asumă, în sfârșit, responsabilitatea pentru propria relație și pentru impactul ei. Această asumare este, în sine, un model pozitiv de curaj și integritate pentru copil.
A da vina pe copii pentru problemele din cuplu este o formă de negare toxică, un refuz de a vedea oglinda pe care copilul o ține în față.
Comportamentele copiilor – de la izolare la sfidare – nu sunt “probleme” în sine, ci simptome clare ale unei relații parentale bolnave.
Ignorarea acestor semnale duce la consecințe devastatoare pe termen lung pentru toți.
Din punct de vedere juridic și uman, un divorț inițiat de părinți conștienți de impactul negativ al relației lor este un act de responsabilitate supremă.
Este decizia care eliberează copilul de povara unei disfuncționalități care nu-i aparține și deschide calea către vindecare și bunăstare pentru întreaga familie. Copilul tău “vorbește” – ascultă-l și ia hotărârea care vă va salva pe toți.
Totul este o alegere.
Divorțul este o decizie personală și complexă.
Fiecare situație este unică, iar ceea ce este potrivit pentru o persoană poate să nu fie potrivit pentru alta.
Cu toate acestea, este important să cântărim cu atenție toate aspectele și să luăm o decizie care să asigure o viața mai bună și mai fericită.
Având în vedere complexitatea acestor proceduri, este esențial să consultați un avocat specializat și vă stăm la dispoziție pentru a vă oferi o evaluare precisă a șanselor dumneavoastră de succes și reprezentarea în instanță.
Nu ezitați să solicitați sprijinul unui avocat pentru susținerea intereselor dvs.
Avocat BARĂU TUDOR
Telefon 0740493903
contact@avocat-barau-tudor.ro
